Simt cum mă descompun
şi aripa ta nu mă mai ocroteşte.
Bate un vânt puternic peste pleoapele mele
şi le va închide,
atunci când sentimentele vor zbura
într-o altă dimensiune…
acolo unde sunt doar eu şi norii.
Am venerat norii timp de o secundă şi…
şi am văzut ce e iubirea,
dar a trecut.
Acum a apus soarele şi mă aflu în acelaşi loc unde
o păpădie mă strigă pe nume.
Mai târziu am aflat că te cunoaşte.
E firavă, ca tine
şi mi-a trecut prin minte s-o iau acasa
însă se va ofili pe drum.
Aşa.Ştii tu, cum s-a ofilit totul…

Versuri: Giorgia Siclovan
Muzica: Sonata pentru Harpa in La Minor “Vals trist” – P.Docmanov
Vocea: impuls

Acelaşi timp, altă poveste,
Acealaşi dor azi fără veste
Mă cuprinde şi mă-nalţă
În alt tărâm de mă-nvaţă
Cum e cu viaţa fără el
Cum e cu zborul, singurel.
De aş putea azi recepta,
Tot ce pictează gura sa…
Poate acum aş fi bogată.
Spiritual sunt încărcată,
De dragostea lui toată
Ce nu mai e precum odată
Ca în povestea de demult
Cu Făt Frumos cel încrezut
Şi cu Ileana Cosânzeana
Care a rănit inima, sărmana …
Cuprinsă acum de dor şi jale
De patimă şi-nstrăinare,
Renunţând la încăpăţânare
S-a transformat în aşteptare,
Când am crezut că e uitare…

Tot căutând și așteptând,
Ai apărut azi surâzând,
Iar fiece nemulțumire
S-a transformat în împlinire.

Ce e această fragedă trăire,
Te-ai gândit că ar putea fi iubire?
Câtă dorință și ce multă credință,
După viață ajungem la pocăință…

Trăirile intense și patima cu dorul,
Se împletesc azi așternând covorul
Și orice lacrimă, tu dragul meu mi-ai șters
Atunci când toată ființa mea spre tine-a mers.

Azi aflând și încercând
Marea cu degetul, arzând…
Chipul meu e fericit,
Iubirea noastră s-a-mplinit.

O ultimă speranță mai e azi în viață
Și-un ultim îndem mai e permanent;
Când viitorul surâde tu ești violent,
Nu în fapte, în vorbe e-o impertinență.

Ce să mai înțeleg acum de la tine?
E un început sau un capăt de linie?
O mare de vis și multă bucurie,
Aștept înserarea, dar mi-e frică de mine.

Nu-mi mai pot controla sentimentul.
E adâncă lovitura atunci când îți simt căldura
Și știu că mă vrei azi aproape, vindecându-ți arsura;
Sub aripa mea e mai dulce devotamentul.

Cântarea de patimă și dor, un dulce izvor,
Nesecat de iubirea din mine.
E-un sentiment ce de mult timp mă ține
Și nu pot să-l dobor decât atunci când am să mor.

Sunt persoane în viața ta pe care nu le poți ignora, pe care nu ai cum să le uiți, pe care oricât îți propui să nu le mai iubești, sentimentul te trădează.
Ești conștient că ceea ce a fost nu va mai fi, că persoana respectivă aparține trecutului și oricât de mult ai vrut să o uiți, există posibilitatea să o vezi pe stradă și să-ți declanșeze trecutul.Să-ți aducă trecutul în prezent și să te tragă înapoi.Știi că persoana în cauză nu va mai fi niciodată ce a fost cândva.Deși pentru o clipă ți-ai dori să reaprinzi flacăra, îți amintești că nu merită și că viitorul îți surâde (sau nu).Îți vin în minte primele clipe frumoase, apoi sfârșitul și momentele mai puțin drăguțe…
La primul contact imperfect cu privirea celuilalt ai un moment de ezitare, intri în panică, brusc ți se îngreunează respirația, se poate chiar să tremuri.Ceea ce urmează e mai complicat.Te gândești cum să reacționezi, iar apoi îți dai seama cu cine stai de vorbă: iubirea din adânci tinereți.
Intri confortabil în discuția absurdă, te bucuri de complimentele aruncate-n vânt (doar știi cu cine ai de-a face) și fără să-ți dai seama îi spui la plecare “mai vorbim…”
Partea tragică : ți-a întors ziua pe dos și ajungi la concluzia că sunt sentimente care nu pot fi degradate nici de timp,nici de despărțire.

Te caut azi în gândul meu.
Te caut azi, căci îmi e greu
Şi azi mai mult ca ieri
Şi mâine mai mult ca-n alte primăveri.

Fără tine sunt pierdut?
Crezi că astăzi n-am putut,
Să te arunc din viaţa mea?
Dar mai e sufletul, iar el nu vrea!

Căci numai el ştie cum e această bucurie
Şi doar el mai poate confirma
Că tu ai fost unic în clipa mea.
Dar totul s-a degradat,când viaţa tu mi-ai ruinat…

Şi crezi că totul e o poezie?
Crezi că viaţa mea se rezumă la o prostie?
Poate totul e firesc, nu pot şti,
Iar singurătatea nu o pot iubi!

Cum mă străpunge azi această durere,
Ce e atroce ca o fiară cuprinsă de plăcere.
Ce pot să îmi doresc mai mult decât să am
O clipă în care să-mi pierd tema şi să fiu iar calm.

Întunericul e frumos, ca tine, ca o cortină
Ce cade uneori şi mă trezesc în lumină.
Dar aici nu e loc şi pentru mine
Chemarea nopţii, vine de la sine!

Ştiam că aici o să te găsesc acum
Ştiam că atunci când o să pleci, vei lăsa dâre de fum…
Şi mâine să fii mai cumpătat
Şi azi să n-ai impresia că te-am uitat!

Aşa începe totul, un mit, povestea unei faceri: o pană, un stilou, o foaie, un răvaş, gânduri, trăiri în cuvinte, prietenie şi desigur colaborare, implicare, dorinţa de a ieşi totul bine.

Dar nici pe departe!Deschid calculatorul…o pagină virtuală, nici măcar nu o pot atinge.O prietenie la fel de puţin palpabilă, dar dorinţa rămâne, dorinţa de a munci!

Se presupune că scriu jurnalul poiectului, defapt e experienţa pe care o trăiesc atunci când muncesc cu el, cu omul.Trebuie să mă zbat să-l fac să pună mâna, să-l introduc în lumea aceasta fabuloasă, dar să fiu atentă ca la final să-l readuc cu picioarele pe pământ.

Să urc fiinţa pe cele mai înalte culmi ale fantasticului, să o plimb printre zâne, balauri, Feţi-Frumoşi, să o ajut să înveţe ceva din acestă lume nelimitată, să treacă cu succes probele spânului, iar mai apoi să-mi poată mulţumi că i-am deschis mintea sprea alte orizonturi!

Acest lucru l-am experimentat şi noi atunci când ne-am întâlnit pentru a demara proiectul.Am încercat să pătrundem mai întâi în lumea lui Harap-Alb şi a lui Făt-Frumos…lucru pe care nu am mai reușit să-l finalizăm, întrucât s-a adeverit noua interpretare a proverbului “Nu lasa pe mâine ce poți face azi.Lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie”…dar ne gândim că ceea ce am făcut astăzi e o experiență din care putem învăța ceva, că în urma fiecărui lucru pe care îl faci înveți ceva mai mult sau mai puțin folositor, interesant sau nu, dar e ceva?!

Când am început să aștern versuri pe hârtie, am zis că e doar o perioadă a vieții, că e ceva trecător, iar acum îmi dau seama că nu aș putea trăi fără să scriu.Sunt clipe în care am ceva de spus, iar cei din jur sunt mult prea ocupați să lase pe mâine ce pot face azi, încât să mă asculte.E o goană dupa nimic.Căutăm cât mai mult, primim multe, dar nu știm să filtrăm informația.Fiecare are o enciclopedie în care adăugăm zilnic câte o filă, dar se pare că mulți nu analizăm ce am primit.

Nu mai știm să gândim.Ne-am obișnuit să o facă alții pentru noi.E un mediu atât de trist pe care am dori să-l schimbăm, dar suntem mult prea prinși, atașați de el.Suntem chiar în centrul haosului și cine știe dacă mai prindem barca de salvare.

Amânăm orice, pentru oricând și dacă se poate cât mai multă indiferență.Te-ai gândit astăzi la vecinul tău?Poate nu a avut parte de o vorbă bună sau de o strângere de mână, iar tu ești singura persoană care-i poate oferi ceva.Uită-te la cei de lână tine, încearcă să-i cunoști, socializează, implică-te, arată-le că-ți pasă de locul în care trăiești și de oamenii în preajma cărora ți se scurg clipele.Fă ceva constructiv atunci când te plângi de plictiseală, învață să înveți și dăruiește-te trup și suflet în acțiunile din care faci parte, iar gustul succesului și bucuria împlinirii o să-ți dea aripi.

Acesta este doar un îndemn, e conștientizarea faptului că merită să încerci atunci când îți dorești ceva cu adevărat, să te implici, dar numai când dorința vine din interior.

Mi-ar fi plăcut să finalizez proiectul, însă a fost uitat printre acele “vorbe-n vânt”, iar Făt- Frumos a trecut astăzi proba curajului, reușind să spună ce simte.

Sunt curioasă dacă cineva s-a comportat vreodată, într-o conversaţie sau într-o corespondenţă, ca iedera?Vreau să ştiu dacă v-aţi agăţat de orice v-a ieşit în cale, pentru a lua în stăpânire totul…

Eu m-am agăţat de această carte dintr-o conversaţie.Pur şi simplu o persoană dragă mi-a recomandat-o, iar pentru că oamenii sunt părţi importante din viaţa noastră care ajută la formarea întregului, am hotărât să o citesc.Nu am gasit-o la bibliotecă, iar la prima librărie mi s-a spus că s-a terminat stocul.În sfârşit, am găsit-o la altă librărie, iar primul contact cu cartea a fost :„ cineva a vărsat lacrimi pe această carte sau apa a dorit să şteargă nişte amintiri aşternute pe-o hârtie ?!”
Misterul ficţiunii, construit pe acest suport al convenţiei epistolare, vă las pe voi să-l descoperiţi, dar esenţa constă în faptul că : un tată, aflat în America, îi scrie fiului său aflat în Japonia.Două continente, două persoane, două gândiri, două trăiri.
Tatăl, acest tată al tuturor, îi pune fiului  regăsit în fiecare cititor, întrebări primordiale de la care nu aşteaptă un răspuns, mai de grabă i-l oferă el, fiind atent să nu pătrundă prea mult în filozofie.Acesta este riscul de a avea un tată filozof…
Scrisorile par a fi scrise de acel ceva mai presus decât tatăl, de inima acestuia cuprinsă uneori de sentimentul iubirii, alteori de cel al tristeţii sau al depărtării.Tatăl este acel personaj cu coloană vertebrală, dur, înţelept şi sigur în afirmaţii, dar şi cel care ascunde o afecţiune nemărginită.În una din scrisori o regăsim pe mama lui Gabriel Liiceanu, cea care părea că mereu se pregăteşte pentru un rendez – vous cu viaţa.El ştie unde să pună o picătură de apă şi umezeala să nu lase urme.
Cartea porneşte de la scrisori banale, trece prin cutii cu fleacuri : scene americane, scene din Heidelberg, dansul cu urmari nebanuite, amintirile copilăriei, ajungând la cugetări abstracte şi are totuşi un echilibru greu de atins.
După această lectură am încercat să văd dincolo de cuvintele lui Gabriel Liiceanu.M-am transpus în pielea unui cititor avizat şi am analizat fiecare întrebare a tatălui.El îi înfăţişează indirect fiului o lecţie de viaţă.A reuşit s-o facă discret, să-l pună pe gânduri, să-l înveţe şi poate chiar să-l îndrume, folosind în cele 16 scrisori, un ton al unui tată care uneori se confundă cu filozoful, aducând exemple, pilde şi însăşi viaţa sa.
„ Scrisori către fiul meu” este o carte care merită citită, întrucât ne putem regăsi pe noi, fii; pe ei, părinţii şi ipostazele  mai mult sau mai puţin plăcute ale vieţii.