Încă sunetul boem al străzilor vieneze îmi mângâie auzul…

Totul a început atunci când trenul a garat. Am pus piciorul pe pământ nou. Am părăsit locul din tren, loc pe care probabil au mai stat încă câteva milioane de călători dornici de a vizita oraşul, de a-l simţi. Eram pierdută în spaţiu, dar fericită şi împlinită, văzându-mă acolo, visul meu devenise realitate.

Ies de pe peron şi intru într-o gară modestă, dar încărcată de spirite necunoscute. Mă uit în jur şi mă văd singură. Singură într-o ţară necunoscută, neştiind limba, fără o hartă a oraşului, cu câţiva bani în buzunar. Mă gândesc să iau metroul. Nu, e prea complicat, vroiam să simt pulsul oraşului. Încercam să găsesc o ieşire din gară spre “undeva”.

Romantismul, clasicul şi bunul gust al aerului îmi inundă plămânii încă de pe Mariahilferstrasse. Am ştiut că o să mă îndrăgostesc de acest oraş, iar atunci poate te întrebi cum e posibil să te îndrăgosteşti de un loc? Îţi răspund tot eu, călătorul neiniţiat: da, poţi, iar aici a fost dragoste la prima vedere! E ca atunci când vezi perechea ideală de pantofi într-o vitrină şi rămâi acolo gândindu-te cum să îţi faci economii să-i poţi cumpăra cât mai repede! Chiar dacă bulevardul e dedicat cumpărăturilor, înţesat cu magazine, sentimentul pe care ţi-l dă e cunoscut, te simţi ca acasă.

Şi acum când pun impresii pe-o hârtie, mă visez acolo, aşa cum tu îţi visezi iubirea vieţii tale. Uneori euforia pune stăpânire pe imaginaţia-mi colorată şi mă poartă în cele mai misterioase locaţii ale oraşului. Oraşul e inima, iar eu sângele ce trece prin artere ca într-un tramvai nou, cu călători civilizaţi, unde eu privesc pe fereastra bătută de ploi şi citesc pe un afiş deteriorat “I love Vienna”.

Apoi am luat-o la pas şi parcă pictam străzile cu mersul meu. Aveam în minte o poveste. Eu, personajul principal şi oraşul, cel mai bun prieten. Aş fi vrut să pot scrie romanul pe foile de asfalt viu, să rămână impresiile mele peste veacuri aşa cum a rămas Palatul Schonbrunn, un punct turistic important al Vienei.

Exploratorul din mine căuta locuri ne mai văzute, necunoscătorul încerca să afle lucruri noi, turistul descifra harta oraşului, iar eu, omul, creionam în minte chipurile trecătorilor. Oameni grăbiţi, prinşi în cotidian, care treceau pe lângă acele monumente, călcau arta, ignorau frumuseţea oraşului, în goana lor după vânt.

Obosită, după o zi lungă dedicată vizitării oraşului, după o zi în care am retrăit istoria Imperiului Austro-Ungar, mi-am exersat imaginaţia, mi-am delectat auzul şi mi-am potolit poftele culinare la un restaurant cu specific vienez, aşteptam ca soarele să se ascundă pentru a putea vorbi cu felinarele. Mă simt ca un spion în misiune, iar acestea sunt sursele ideale pentru a mă informa. Numai ele cunosc tainele oraşului, iar eu sunt persoana potrivită pentru o destăinuire. Sunt obiectivă, critică şi omniprezentă.

“Pe ăsta n-ai să-l mai repari nicicând, amice.”Mi-a plăcut citatul şi l-am reţinut.Se referă la timp şi-mi oferă un punct de plecare în “dezbaterea” mea.

Suntem suma acţiunilor noastre realizate în timp.Uneori facem lucruri pe care le regretăm şi totuşi suntem oameni, greşim.Părerile de rău atrag după sine de cele mai multe ori gânduri negative, care ne macină, ne transformă şi uităm să trăim la prezent, aici şi acum.Ne rezumăm la atunci şi acolo, ceea ce ne conferă o pornire spre dezamăgire, tristeţe, depresii, deznădejde.

Timpul, ce-aţi spune dacă eu aş afirma că totul se rezumă la timp?Ne uităm la ceas când ne trezim.Avem grijă să ajungem la timp acolo unde trebuie să fim, suntem atenţi să nu stăm prea mult şi ne întoarcem în pat, uitându-ne la ce oră am încheiat ziua.E un cerc vicios, iar noi putem alege dacă devenim un şoricel într-o cuşcă sau un leu în junglă.

Acum e un timp special.E Crăciunul.Dezbaterile pe tema simţim sau nu spiritul sărbătorii au cam început să mă plictisească.Încercam azi să-mi revigorez memoria cu momentul sacru al zilei şi am început prin a mă întoarce în timp.Au fost doar câteva minute în care am încercat să trăiesc bucuria Crăciunului şi am reuşit.Crăciunul e bucuria, bucuria de a fii cu cei dragi, de a asculta colindul bunicii, de a savura bunătăţile, ci nu tristeţea că nu a nins sau că un prieten te-a supărat.Bucuria vine din interior, ea vine din tine şi totul stă în puterea ta.De ce să privim partea comercială a sărbătorilor, chiar dacă există, o ignor.Trăiesc aşa cum îmi place sărbătoarea şi mă bucur de lucrurile care-mi ajung la inimă.Am fost în acest an Moş Crăciun pentru cei din familia mea.Le-am oferit daruri şi am încercat să fiu şi pentru cei din jur.Am încercat să le ofer ce am avut.Spunea cineva azi că fiecare este la rândul său Moş Crăciun pentru cineva şi fiecare are un Moş Crăciun.

Vreau să ştiţi că nu, n-am oprit timpul, nici nu m-am întors în timp, timpul doar mi-a devenit prieten azi şi mi-a arătat cum am evoluat.Cine am fost, cum am fost şi ce sunt.Am realizat câtă putere am asupra mea şi cât de multe trăiri pot acumula într-o clipă.

Facem ceva şi pentru cei din jur sau ne gândim doar la noi?Am avut o experienţă foarte interesantă astăzi, 20 octombrie 2010, la Fundaţia „Vis de copil”(str.Ludovic Szantay, nr.15, Arad).Acolo am găsit un centru de zi pentru copiii străzii şi familii defavorizate. Ascultând poveştile oamenilor, am oprit timpul şi am intrat într-o altă dimensiune.
Kate şi Ken, cei care au înfiinţat acest centru, sunt din Scoţia.Trebuia să vină cineva tocmai din Scoţia să-i ajute pe aceşti oameni din Arad?
Majoritatea oamenilor care vin la acest centru sunt oameni fără locuinţe.Ei nu au certificate de naştere, nu-şi pot face buletine, pentru că nu au case, deci nu au posibilitatea de a fi angajaţi.Nu se pot căsători fără act de identitate, iar copiii lor ajung în aceeaşi situaţie.E un cerc vicios.
Aici ei vin pentru a primi o vorbă bună, o masă caldă, iar copiii beneficiază de ajutor în plan şcolar.Se doreşte alfabetizarea lor, dar aici intervine munca de convingere cu părinţii.Mulţi dintre copiii care vin la centru au fost înscrişi la şcoli şi sunt încurajaţi să înveţe pentru a avea un viitor mai bun.
Vă invit să vizitaţi/ ajutaţi acest centru şi sunt convinsă că o să vă marcheze.
Se cere entuziasm, curiozitate şi iniţiati…vă!

Simt cum mă descompun
şi aripa ta nu mă mai ocroteşte.
Bate un vânt puternic peste pleoapele mele
şi le va închide,
atunci când sentimentele vor zbura
într-o altă dimensiune…
acolo unde sunt doar eu şi norii.
Am venerat norii timp de o secundă şi…
şi am văzut ce e iubirea,
dar a trecut.
Acum a apus soarele şi mă aflu în acelaşi loc unde
o păpădie mă strigă pe nume.
Mai târziu am aflat că te cunoaşte.
E firavă, ca tine
şi mi-a trecut prin minte s-o iau acasa
însă se va ofili pe drum.
Aşa.Ştii tu, cum s-a ofilit totul…

Versuri: Giorgia Siclovan
Muzica: Sonata pentru Harpa in La Minor “Vals trist” – P.Docmanov
Vocea: impuls

Acelaşi timp, altă poveste,
Acealaşi dor azi fără veste
Mă cuprinde şi mă-nalţă
În alt tărâm de mă-nvaţă
Cum e cu viaţa fără el
Cum e cu zborul, singurel.
De aş putea azi recepta,
Tot ce pictează gura sa…
Poate acum aş fi bogată.
Spiritual sunt încărcată,
De dragostea lui toată
Ce nu mai e precum odată
Ca în povestea de demult
Cu Făt Frumos cel încrezut
Şi cu Ileana Cosânzeana
Care a rănit inima, sărmana …
Cuprinsă acum de dor şi jale
De patimă şi-nstrăinare,
Renunţând la încăpăţânare
S-a transformat în aşteptare,
Când am crezut că e uitare…

Tot căutând și așteptând,
Ai apărut azi surâzând,
Iar fiece nemulțumire
S-a transformat în împlinire.

Ce e această fragedă trăire,
Te-ai gândit că ar putea fi iubire?
Câtă dorință și ce multă credință,
După viață ajungem la pocăință…

Trăirile intense și patima cu dorul,
Se împletesc azi așternând covorul
Și orice lacrimă, tu dragul meu mi-ai șters
Atunci când toată ființa mea spre tine-a mers.

Azi aflând și încercând
Marea cu degetul, arzând…
Chipul meu e fericit,
Iubirea noastră s-a-mplinit.

O ultimă speranță mai e azi în viață
Și-un ultim îndem mai e permanent;
Când viitorul surâde tu ești violent,
Nu în fapte, în vorbe e-o impertinență.

Ce să mai înțeleg acum de la tine?
E un început sau un capăt de linie?
O mare de vis și multă bucurie,
Aștept înserarea, dar mi-e frică de mine.

Nu-mi mai pot controla sentimentul.
E adâncă lovitura atunci când îți simt căldura
Și știu că mă vrei azi aproape, vindecându-ți arsura;
Sub aripa mea e mai dulce devotamentul.

Cântarea de patimă și dor, un dulce izvor,
Nesecat de iubirea din mine.
E-un sentiment ce de mult timp mă ține
Și nu pot să-l dobor decât atunci când am să mor.

Sunt persoane în viața ta pe care nu le poți ignora, pe care nu ai cum să le uiți, pe care oricât îți propui să nu le mai iubești, sentimentul te trădează.
Ești conștient că ceea ce a fost nu va mai fi, că persoana respectivă aparține trecutului și oricât de mult ai vrut să o uiți, există posibilitatea să o vezi pe stradă și să-ți declanșeze trecutul.Să-ți aducă trecutul în prezent și să te tragă înapoi.Știi că persoana în cauză nu va mai fi niciodată ce a fost cândva.Deși pentru o clipă ți-ai dori să reaprinzi flacăra, îți amintești că nu merită și că viitorul îți surâde (sau nu).Îți vin în minte primele clipe frumoase, apoi sfârșitul și momentele mai puțin drăguțe…
La primul contact imperfect cu privirea celuilalt ai un moment de ezitare, intri în panică, brusc ți se îngreunează respirația, se poate chiar să tremuri.Ceea ce urmează e mai complicat.Te gândești cum să reacționezi, iar apoi îți dai seama cu cine stai de vorbă: iubirea din adânci tinereți.
Intri confortabil în discuția absurdă, te bucuri de complimentele aruncate-n vânt (doar știi cu cine ai de-a face) și fără să-ți dai seama îi spui la plecare “mai vorbim…”
Partea tragică : ți-a întors ziua pe dos și ajungi la concluzia că sunt sentimente care nu pot fi degradate nici de timp,nici de despărțire.

Te caut azi în gândul meu.
Te caut azi, căci îmi e greu
Şi azi mai mult ca ieri
Şi mâine mai mult ca-n alte primăveri.

Fără tine sunt pierdut?
Crezi că astăzi n-am putut,
Să te arunc din viaţa mea?
Dar mai e sufletul, iar el nu vrea!

Căci numai el ştie cum e această bucurie
Şi doar el mai poate confirma
Că tu ai fost unic în clipa mea.
Dar totul s-a degradat,când viaţa tu mi-ai ruinat…

Şi crezi că totul e o poezie?
Crezi că viaţa mea se rezumă la o prostie?
Poate totul e firesc, nu pot şti,
Iar singurătatea nu o pot iubi!

Cum mă străpunge azi această durere,
Ce e atroce ca o fiară cuprinsă de plăcere.
Ce pot să îmi doresc mai mult decât să am
O clipă în care să-mi pierd tema şi să fiu iar calm.

Întunericul e frumos, ca tine, ca o cortină
Ce cade uneori şi mă trezesc în lumină.
Dar aici nu e loc şi pentru mine
Chemarea nopţii, vine de la sine!

Ştiam că aici o să te găsesc acum
Ştiam că atunci când o să pleci, vei lăsa dâre de fum…
Şi mâine să fii mai cumpătat
Şi azi să n-ai impresia că te-am uitat!